Sinaia - Septembrie 2022 - Cum o ducem?

Sinaia, 30 Septembrie 2022.

O zi de toamnă neobișnuit de caldă.

Pe trotuarul dintre blocurile cenușii ale cartierului Izvor era agitație. În fereastra drapată cu o foaie mare de hârtie a magazinului „cu de toatele” al lui Fănică Scăpătatu’ trona mânzălit anunțul „MARI REDUCERI, LICHIDĂRI DE STOC!”. Sub el, obștind cartierului inevitabila închidere a magazinului, stătea măzgălită, d-o șchioapă, subsidiara: „Spațiu DE VÂNZARE sau ÎNCHIRIERE”. Ca urmare, o coada pestriță de pensionari și alți doritori de chilipiruri dădea-n dreapta și în stânga cu-mbulzeala, spre indignarea unicei vânzătoare rămase de veghe în lanul proverbial de „se cară” al patronului.

O babă mai mult lată decât lungă răzbi-n fața casei de marcat, gâfâind, potrivindu-și ramele ochelarilor în vreme ce agită niște conserve prăfoase în coș:

– Auzi, Maricico, astea se dau așa, trei la preț de una? Că de-i da, vreau ș’ io trei…

– Merry, ‘tușică Tanțo! Merry! Ne mișcăm și noi cu vremile de Vest? Ș-apoi alea-s la 50% reducere. Scrie acolo pe geam. Iei matale doua la preț de una. Nu-i destul?!

– Aaaa, nuu! Dacă nu-s trei la preț de una nu mă interesează! răbufni Tanța, cu obrajii subit rumeniți de necaz. Trânti coșul și conservele lângă caserie, apoi făcu o piruetă rapidă, în ciuda surplusului corporal și etății, vâslind violent din coate prin pârâul de oameni ce calculau cu privirea prioritățile, dar mai ales posibilitățile.

– M-am săturat, Emmy dragă, de toată sărăcia asta de oraș! șuieră Măricica, preschimbată emancipat în Merry, măcar cu numele, spre amica ei de bârfă, Emilia, care se proțăpise-n spatele tejghelei, peste un maldăr de îngrășământ pentru grădină. Emmy, butonând de zor pe smartphone-ul second hand, de care de altfel se rușina, încuviință cu un „Îhî!” indiferent, nedezlipindu-și nicio clipă ochii din ecranul telefonului pe care caută noul hit manelit de la Parizer Salam.

Circul foamei mai ceva decât civilizația spectacolului, pare-se.

– …da‘ nu mai ie mult, și plec și eu, fată! Michael (de facto, mioritic, Mihai) al meu o reușit, fată! Spania scrie pe noi, acuma că…

Însă nu apucă să termine prezentarea marii ei realizări personale, căci, subit, un damf îi uscă bine lauda de sine, iar ochii mai că dădură așișderea bir cu fugiții din orbite.

– IEEȘI AFARĂ, NEA IONELE!!!

– Mamă, cum miroase! spuse și Emilia.

– Ieși afară, măi! Îți spune toată lumea! tresări întreaga încăpere sub ocara Maricicăi, pardon, Merry, când urlă spre intrarea în care se proțăpise un fel de arătare simiană, acoperită de cârpe ca straie de scuză.

– Ce ți-a zis șefu’, nea Ionele?! Ți-a zis de atâtea ori să nu te mai prindă-n magazin când e lume, că te-ndoaie ca pe covrig?

– AFARĂ! continuă Marry.

Nea Ionel, fost maistru-șef apreciat cu ani în urmă, arăta și mirosea jalnic. Dandanaua alcoolismului îl șutise-n avalul vieții mai abitir ca piciorul în șezut care-l smulse din rândurile normalității în acea dimineață de august 2009, în care primse înștiințarea ‘’privatizării’’ definitive a MEFIN-ului, etapa II dupa episodul fatidic 2002, și totodată ultimul fluturaș de salariu (https://www.youtube.com/watch?v=vzW34u5qM8w).

În prezent nu mai avea nici casă, nici masă. Doar datorii și ocările oamenilor care-n trecutul distant i se adresau candid cu „domnule”. Pentru nea Ionel începutul sfârșitului a debutat brusc, în urma cu 20 de ani: uzina MEFIN, dealtfel unică-n estul Europei pe ramura sa de activitate, căruia el i-a dăruit cei mai prosperi ani și care la rândui i-a oferit stabilitate financiară, a fost „privatizată” (achiziționată de Walbridge Group din Detroit, USA) în stil pur românesc — modelul arhi-cunoscut al anilor 1990-2000, când firme cu sediu în străinătate achiziționau „pe sub masă”, pe doi-trei bani, de la politicienii momentului din statul proaspăt ieșit din comunism, conglomeratele industriale, disponibilizau angajații, grosul, apoi căutau să revândă pe bucăți întreprinderile spre alte destinații „de camarilă” de piață — așa s-au făptuit „marile averi post-decembriste” și „marii afaceriști” ai respectivului deceniu care aveau să condamne România la „perpetua tranziție” în care și acum murează.

Așadar soarta l-a găsit pe Nea Ionel pe lista disponibilizaților, în ciuda istoricului său de angajat impecabil, plus statutului de întreținător de familie. Având aproape 50 ani, în Sinaia, oraș axat pe turism, ca maistru tehnic, opțiunile de reangajare erau aproape inexistente. De acolo viața lui Nea Ionel a plonjat spre hăul deznădejdei și fatidicei decadențe cu tigva înainte. Depresie. Fostele scurte incursiuni după orele de lucru la barul local au devenit frecvente, prezențe nedezlipite de sticla cu tărie care-i șubrezea tăria de caracter pe zi ce trecea.

De câțiva ani banii nu-i prea mai ajungeau, iar odată cu viciul alcoolului a apărut și mirajul pariurilor și al păcănelelor. ‘’Lasă bă că știu și eu fotbal. Bate Fecesebe sigur! Ia să pun și eu un bilet!’’. Și astfel își făcu cuib în sânul familiei sale zâzania. Certurile au dat în schimb de insulte și reproșuri, iar acestea în violență fizică, deoarece inhibițiile erau spălate ușor de licoarea fermentată.

A urmat divorțul și partajul. Au vândut apartamentul unor bucureșteni prea-încântați de oportunitatea de a cumpăra un apartament în Sinaia cu numai 20.000 euro, iar familia i s-a pripășit pe alte meleaguri.

Ca și portiță de scăpare din cenușiul cotidian Nea Ionel s-a abătut disperat, cu porția de bani primită post-vânzare, spre băutură, pariuri și păcănele. Când avea buzunarele pline era înconjurat de diverși ‘’prieteni’’ și inși, ‘’cunoscători’’ în ale pariatului și în tehnici ‘’speciale’’ de câștigat ”sigur” la păcănele. ‘’Mai bag un bilet! Stați să vedeți ce pun! Ș’apoi vreau să văd ce zic și aparatele astea… poate iau jackpot-ul. Poate iese și recuperez tot!’’ referindu-se desigur nu numai la sumele de bani jucate până atunci, ci și la apartament, la familie, la al său rost și a sa viață… Iar când prinsoarea-l izbea-n față cu înca un eșec, și încă unul și încă unul, teancul de bani se subția și patima alcoolului creștea.

Încă o poveste, de acum stereotipică, pentru o țară care și-a falit lansarea-n democrație și liberalism sub cizma corupției de șleahtă.

– Ugh! Da–mi o sticluță… Săniuță, pă caiet… sughiță fetid nea Ionel spre Merry, din ușă, a moroi zdrențăros.

Dar nu apucă să termine când o mână groasă îi cuprinse grumazul ca într-o menghină și-l azvârli pe caldarâm, spre stradă. Lipăitura înfundată ce reverberă la impact fu ultimul sunet pe care bietul Nea Ionel îl mai slobozi spre audiența înmărmurită și egal de dezgustată, atunci când prinse în plină față o dală din pavaj. Fănică Scăpătatu’ era scurt la vorbă, dar și mai scurt la mânie.

„Ce-a fost și ce-a ajuns…” clătină din cap un bătrân, strângând la piept punga cu nimicuri ieftine luate la anunțata reducere, în vreme ce ocolea trupul lui nea Ionel, lungit înconștient pe trotuar. Și cum la omul sărac nici boii nu trag, mai începu și ploaia. Vremuri (și mai) grele se anunță pentru sărmanul nea Ionel…

O istorisire patetică despre un personaj fictiv dar… atât de arhetipal: câți nea Ionei nu am văzut în ultimii ani, hălăduind prin fostele cartiere muncitorești ale Sinăii (în special Platoul Izvor, Izvor-Malul Spitalului plus Sf.Ilie-1 Mai) și nu numai, între prea-multele birturi — destine omenești pradă mizeriei, ca-n final să dispară, tăcut și pe neștiute, în bezna istoriei pe care nimeni nu și-o va aminti! Destine tragice, unde realitatea socială și economică românească întâlnește carențele individuale, „karma” consecințelor propriilor alegeri. Unde este cerere, vine firesc și oferta – un tuism al economiei. Și Triada Sărăciei: casele de pariuri, casele de amanet și birturile – sunt o pecete a rușinii în cartierele muncitorești amintite, stabilimente pe an ce trece mai numeroase.

În ciuda unui centru al orașului Sinaia îngrijit, măcar în aparență, de formă, economia orașului – motorul oricărei urbe – se vede cel mai bine prin oicumenele oamenilor de rând.

1) În sporul demografic al urbei din ce în ce mai scăzut, de la un an la altul, materializat în copii din ce în ce mai puțini ca număr ce trec porțile școlilor din oraș;

2) în tinerii care pleacă la muncă sau la studii prin capitală ori celelalte mari centre economice (Brașov, Cluj, Timișoara, Iași etc) și de unde nu mai revin;

3) în degradarea arhitecturală și proiectele abandonate:

– fostul cinema din centru,

– Hotelul Păltiniș (mai bine spus ruinele Hotelului Păltiniș și ale parculetului din stânga),

– „craterul acvifer” de vis-a-vis de Păltiniș, ce se dorea un hotel cu subsolul mai jos decât pârâul ce trecea pe lângă — o decizie foarte „înțeleaptă” a arhitectului șef-de-proiect,

– întregul complex al MEFIN-ului, de la clădirea fostelor birouri, spre secțiunile care urmează DN1 până la sediul „nou” – lăsate capriciilor vremii și pustietății,

– cartiere muncitorești 1 Mai, HCC, Calea București, Izvor și Platou-Izvor, cu o grămadă de edificii duse în paragină, aspect sărăcăcios; Pe 1 Mai – HCC – Calea București bate vântul pustiului, nu prea mai există locatari și nici nu vezi vreo alimentară, ci numai un mic magazinaș de cartier.

4) în depopularea orașului din lipsa perspectivelor profesionale ori a sărăciei (multitudinea afișelor „DE VÂNZARE” pe fațadele clădirilor/apartamentelor);

5) numirile politice ale unor personaje dubioase pe care nimic din palmaresul profesional nu le recomandă pentru posturile pe care le ocupă în afară de apropierea pe-variate-criterii de primar & acoliți, posturi care ar fi putut fi ocupate de adevărați specialiști prin concurs transparent.

Toate acestea reprezintă adevărata fațadă a ”bunăstării” și ”ascensiunii” orașului Sinaia – ori mai degrabă a lipsei lor.

Apoi ar fi proiectele trâmbițate de Primăria Sinaia în nenumăratele ocazii din trecut, mai ales în campaniile electorale:

a) Parcare supraetajată, dorită spre ridicare într-un sit istoric din Sinaia — Doamne ferește! — (https://www.youtube.com/watch?v=vPWEongyy4w) – lucrare care ar fi periclitat stabilitatea structurală atât a Gării Sinaia, Gării Regală cât și a Hotelului Caraiman;

b) „Reabilitare infrastructura publica de apa și canalizare în zona Izvor-Platou Izvor; Valoare: 9.000.000 lei” (https://www.primăria-sinaia.ro/wp-content/uploads/2019/04/Proiecte-investitionale-Oraș-Sinaia.pdf);

c) „Realizare platforma pentru reciclarea deșeurilor din construcții; Valoare: 9 500 000 lei” (https://www.primăria-sinaia.ro/wp-content/uploads/2019/04/Proiecte-investitionale-Oraș-Sinaia.pdf);

d) „Raportul referitor la stadiul realizării măsurilor din „Planul de menținere a calitățîi aerului în județul Prahova 2019-2023” în anul 2021″ (https://cjph.ro/wp-content/uploads/2022/02/Hotărârea-nr.-9-din-data-31-01-2022.pdf); mai exact:

– Realizare 2 pasarele pietonale (Str.Badea Cartan-str. 1Mai; Str. Walter Mărăcineanu –Aleea Kusadasi). Descrierea măsurii: 2 pasarele pietonale; 5 km piste biciclete; 1 parcare auto; contract semnat în 2019, proiect fonduri europene aflat în implementare, realizat 36%. Costuri implementare: 22.755.436,29 lei.

– ”Sinaia pe bicicleta” – realizarea de piste de biclete (parțial suspendate) care să lege cartierele din orașul Sinaia – nu s-a realizat.

e) (ne)finalizarea Noului Spital din cartierul Izvor-Malul Spitalului.

Da, am avut o pandemie COVID, cu sistarea lanțurilor de aprovizionare pe multe sectoare, paralizarea HoReCa și implicita debilitare economică (PIB între altele) pe truismul economic amintit mai sus (cerere-ofertă, prețuri), politicile „verzi” care-n final reprezintă doar taxe suplimentare și opacitate de investiție, iar actualmente criza Ucraina-Rusia cu repercusiuni globale. Recesiune economică venită dinspre SUA. Da, sunt multe piedici generale, caracter global. Dar sunt 2 ani în care Sinaia pare doar a se degrada, cu spoituri, lăsând în lături câteva noi spații de parcare și un festival Sinaia Forever. Peste încă 2 ani vom avea aceleași scuze?! În final o imagine valorează cât 1000 de cuvinte, la fel de proverbial – iar imaginile din acest articol consider că sunt destul de grăitoare.