O nouă materie va fi studiată în liceele din România : ’’Istoria evreilor. Holocaustul’’. Este o reparație morală, pentru că peste 300.000 de evrei și-au pierdut viața în Holocaustul organizat pe teritoriul aflat sub administrație românească în perioada 1941-1945. Dar nu este doar atât: istoria Holocaustului este reprezentativă pentru istoria europeană și mondială în secolul XX. Iar cine nu își cunoaște sau își ignoră istoria, tinde să o repete.

În cele ce urmează veți citi o versiune foarte simplificată a poveștii evreilor și a drumului care a condus spre genocidul evreiesc (dacă doriți să aflați mai multe, sunt biblioteci întregi dedicate Holocaustului și mai sunt și cursurile, cu acces liber, de la Yad Vashem, memorialul oficial al Holocaustului – click aici).

Un amănunt fără de care nu putem înțelege cum a fost posibil Holocaustul este acela că natura umană conține printre diferite ingrediente și capacitatea de a urî. În ceea ce îi privește pe evrei, sentimentul anti-evreiesc este arhi-răspândit deoarece are la bază o dimensiune religioasă și o tradiție îndelungată de justificări metafizice (și superstiții iraționale).

Ca să ajungem la Holocaustul din secolul XX trebuie să parcurgem un drum lung prin istoria oamenilor și să înțelegem niște concepte de bază, precum anti-iudaism primar, anti-iudaism sau antisemitism. Ce sunt toate acestea?

Anti-iudaismul primar

Unul dintre teritoriile cucerite de către Alexandru cel Mare (356-323 îer) este spațiul unde locuiau evreii. Fiind o persoană înțeleaptă (l-a avut profesor pe Aristotel), Alexandru cel Mare nu își omoară prizonierii de război, ci speră că aceștia se vor obișnui cu noua realitate și că se vor integra în imperiul grec. Însă evreii refuză să se integreze cu totul culturii și civilizației grecești. Evreii au propria versiune cu privire la destinul lor: se consideră poporul ales și, de aceea, indiferent de pretențiile grecilor, nu se vor schimba. Apare imediat un conflict cultural, mai ales din cauza faptului că evreii nu arătau respect față de numeroșii zei ai grecilor. În plus existau mari diferențe culinare, tradiții diferite, evreii refuzau să muncească în ziua a 7-a (de Sabat) și se închinau la un singur zeu, despre care le spuneau grecilor că este invizibil și omnipotent (Dumnezeu – Yahve, în ebraică). Cum istoria este scrisă întotdeauna de învingători, în cazul de față de greci, aceștia îi portretizează negativ pe evrei, ca fiind niște indivizi extrem de ciudați. Astfel apare anti-iudaismul primar.

Anti-iudaismul

Dimensiunea metafizică a iudaismului apare însă odată cu istoria lui Iisus Hristos, și el născut într-o familie evreiască. Religia creștină are la bază Vechiul Testament, care spune că Mesia va veni pe Pământ. Creștinismul, practic, ne spune prin Noul Testament că Mesia a venit și că acesta a fost Iisus Hristos.

Sfântul Apostol Pavel e cel care schimbă sensul profund al creștinismului, mutând accentul de la așteptarea lui Mesia pe jertfa lui Iisus Hristos. Vechiul Testament (în care Mesia e încă așteptat) decurge în Noul Testament în care Mesia (Iisus Hristos) a venit și s-a sacrificat pentru întreaga omenire.

Explicat pe înțelesul tuturor, conflictul primar dintre creștini și evrei sună așa: chiar dacă Iisus este un produs cultural al iudaismului și evreu din punct de vedere etnic, evreii continuă să spună că Iisus Hristos nu a fost Mesia și că ei încă așteaptă venirea lui Dumnezeu.

La început, creștinismul era, de facto, o sectă evreiască. Creștinii devin cu adevărat creștini, abia după Sfântul Apostol Pavel, care face noua religie accesibilă oricui, nu doar celor născuți evrei. Iisus Hristos venise pentru toată lumea, se jertfise pentru toată lumea, oricine alegea să creadă în el avea promisiunea vieții veșnice.

Timp de două secole si jumătate, atât creștinii cât și evreii au fost persecutați. Imperiile s-au ridicat și s-au prăbușit, iar creștinismul a rămas o religie între multe altele. Asta se schimbă începand cu domnia împăratului roman Constantin cel Mare (274-337). El este cel care deschide calea creștinismului, acordând libertate religioasă în imperiu. Iar în timpul lui Teodosie cel Mare (347-395), creștinismul devine religia oficială a Imperiului Roman.

Adepții creștinismului radical vor fixa în acea perioadă o idee care va traversa secole: evreii aveau o singură misiune pe lume, aceea de a îl întâmpina pe Mântuitor, dar nu și-au îndeplinit-o, iar acesta este un motiv pentru care merită să fie disprețuiți. Iată cum evreii devin vinovați de deicid (sunt acuzați că l-au ucis pe fiul lui Dumnezeu, deși factual cei care l-au omorât pe Hristos au fost chiar romanii). Așa apare anti-iudaismul, care căpătase în acel moment și o dimensiune metafizică.

Sfântul Augustin (354-430) vine în apărarea evreilor spunând că aceștia nu trebuie omorați chiar dacă nu recunosc supremația Noului Testament și refuză să se convertească (religia creștină fiind una accesibilă, deschisă, spre deosebire de religia iudaică – care e o religie mai degrabă închisă – evreu te naști, e foarte greu să “devii”), ci trebuie păstrați pentru că au un rol, acela de martori, de parte a poveștii creștinismului. Din perspectivă creștină, Vechiul Testament există și are rost, dar doar atâta timp cât este raportat la Noul Testament (din perspectivă evreiască Noul Testament nu prezintă importanță).

Pe durata evului mediu creștinismul se definește în opoziție cu iudaismul și astfel evreii sunt păstrați, dar marginalizați, subordonați, forțați să se ocupe de negustorie (care era ceva negativ în acele vremuri). Prin negarea evreității, creștinismul se individualizează și devine din ce în ce mai puternic.

Thomas d’Aquino (1225-1274) susține că evreii sunt vinovați pentru că l-au omorât intenționat pe fiul lui Dumnezeu – nu numai că sunt acuzati de crimă, ceea ce, așa cum am mai menționat, nu este adevărat, romanii fiind cei care l-au răstignit pe Hristos, dar din acele momente evreii erau acuzați de săvârsirea cu intenție a crimei.

Refuzul evreilor de integrare (convertire) îi plasează deseori în raport de conflict cu societățile în care se află si din aceste motive încep să fie dați afară din teritoriile engleze, franceze și italiene în secolele XIII și XIV.

În 1478 este fondată inchiziția spaniolă și portugheză.

În 1492, pe fondul anti-iudaismului accentuat, evreii sunt alungați din peninsula iberică și ajung mai ales în estul Europei: în Polonia, Lituania, Valahia, Moldova, Bulgaria, Bielorusia, Imperiul Țarist și în Imperiul Otoman.

Secolele XV și XVI: deși nu mai există în Europa Occidentală, predominant catolică, evreii sunt în continuare urâți de societățile respective, acuzației de deicid adăugându-i-se constant tot felul de mituri de însoțire, menite a-i portretiza negativ. Aceste lucruri vor fi secole mai târziu fundamentul pentru antisemitism.

După ani de abuzuri de putere ale Bisericii Catolice (Inchiziția), în a doua jumătate a secolului XVII are loc în toată Europa occidentală, dar mai ales în Franța, un fenomen cultural important pentru cum va avea să arate lumea în următoarele secole: iluminismul, o mișcare cu tușe antireligioase (nu neapărat spiritual, ci îndreptată contra Bisericii Catolice, ca instituție). Deși comunitățile evreiești practic dispăruseră din Europa de Vest, evreii, vinovații de serviciu, picau din nou rău, fiind urâți de această dată și de către iluminiști, pentru rolul lor în formarea catolicismului!

Însă din iluminism va deriva în secolul XVIII un curent fundamental, care va influența decisiv mersul istoriei, umanismul, curent care, pe fondul războaielor napoleoniene (1803-1815) va fi răspândit în toată Europa. Astfel, evreilor li se permite să se întoarcă în Europa Occidentală, întâi îi Imperiul Hapsburgic, apoi în tot spațiul Europei de Vest, spații care nu mai cunoscuseră comunități evreiești de o perioadă însemnată, dar care aveau despre aceștia un bagaj imaginar negativ.

Datorită umanismului (drept la cetățenie, egalitate, drepturi politice egale etc) evreii devin cetățeni ai statelor în care aleg să locuiască, primesc drepturi egale și sunt acceptați chiar și în armatele acelor state. Având un grad de alfabetizare ridicat, inclusiv în rândul femeilor (rezultat al condițiilor cultural-religioase specific evreiești, care presupun ca evreii să știe să citească din cărțile lor sfinte), în condiții de concurență de pe poziții de egalitate, mulți evrei devin cetățeni de succes în societățile unde trăiesc și chiar dominanți în anumite domenii. Pentru europenii din Occident, evreii se arată încă o dată periculoși, iar în acest moment apare un nou set de motive pentru ca evreii să fie urâți. Aceasta este atmosfera dominantă în secolul XIX, secol în care se mai întâmplă două lucruri extrem de importante: formarea statelor naționale moderne și revoluția industrială.

Crearea statelor naționale moderne va conduce rapid la formarea și dezvoltarea curentului naționalist – evreii încep să fie văzuți ca fiind toxici pentru fiecare societate europeană în parte. În același timp revoluția industrială schimbă lumea, care devine cosmopolită. Orașele devin importante în detrimentul satelor, comerțul este în vogă. Aflându-se în poziții importante în societățile respective, fiind transnaționali, vorbind mai multe limbi străine, având rude și prieteni răspândiți pe peste tot prin lume, deci puterea de a acționa mai repede ca ceilalți, o parte dintre evrei au succes în comerț și finanțe și încep să acumuleze averi mari. Acest lucru accentuează și mai mult în mintea naționaliștilor ideea că evreii sunt niște dușmani, niște “dăunători” (în limbajul fascist de mai târziu), care destabilizează valorile naționale. Din acel moment cresc tensiunile etnice, iar pe fondul acesta explodează antisemitismul.

Antisemitismul

Ura modernă împotriva evreilor începe la sfârșitul secolului XIX să aibă pretenții științifice (tot ca o consecință a iluminismului, care impune ideea că totul trebuie să fie validat de știință pentru a fi adevărat) și astfel se vehiculează ideea că evreii sunt o rasă inferioară. Ideea prinde în societățile occidentale, pe fondul lungii tradiții de ură împotriva evreilor. Evident, evreii nu erau o rasă inferioară, iar lucrările care îi portretizau astfel nu erau de fapt științifice. Ca exemplu avem lucrarea ’’Despre inegalitatea dintre rase’’ a lui Arthur de Gobineau, foarte populară în acea epocă. Deși nu existau argumente științifice pentru a socoti evreii ca o rasă inferioară, ideea în sine face ravagii. Evreii chiar încep să fie considerați o rasă inferioară și din acest moment, treptat, încep să fie excluși din societățile unde se instalaseră.

În 1894 ofițerul francez de origine evreiască Alfred Dreyfus este acuzat de spionaj militar în favoarea Germaniei – afacerea Dreyfus – și învinuit de trădare (în 1906 se va dovedi că Dreyfus era nevinovat). Un mare val de antisemitism traversează Franța, fenomen care este semnalat de către scriitorul francez Emile Zola în 1898 în celebrul său text ‘’J’accuse!’’, în care acuză societatea franceză că este antisemită. În ciuda scrisorii lui Zola, în Franța înfloresc miturile cu privire la evrei și la influența lor obscură din umbră: evreii conspiră, evreii au organizat revoluția franceză cu scopul de a distruge catolicismul, care este dușmanul lor istoric etc.

1903-1905: Okhrana, poliția secretă din Imperiul Țarist, începe să răspândească în masă ‘’Protocoalele înțelepților Sionului’’, un fals istoric, o lucrare contrafăcută care spune că toate evenimentele istorice importante au fost regizate de către evreii francmasoni care conspiră și încearcă să domine lumea. Deși sunt opera Okhranei, textele se răspândesc în toată Europa și sunt acceptate ca fiind adevărate.

În 1914, pe fondul turbulențelor naționaliste, izbucnește primul război mondial.

În Europa centrală și de est pogromurile împotriva evreilor sunt la ordinea zilei. Pe acest fond de incertitudine, foarte mulți evrei decid să emigreze în Statele Unite ale Americii. E un val migraționist puternic. Evreii se stabilesc în special pe coasta de est a Statelor Unite ale Americii (New York-ul e, în epocă, principala poartă de intrare în America).

În 1917, pe fondul războiului și a naționalismelor de tot felul, prinde cheag și mișcarea sionistă: evreii vor să se întoarcă în teritoriul lor istoric. Numai că această idee se lovește de o mare problemă: acel teritoriu este ocupat de alți oameni și anume de palestinieni.

Tot în 1917 are loc revoluția bolșevică care se încheie cu instalarea unui regim comunist (leninist) în fostul Imperiu Țarist. După asasinarea țarului Nicolae al II-lea în iulie 1918 situația evreilor de rând se agravează și mai mult în ciuda faptului că mulți lideri comuniști (Troțki, de pildă) sunt evrei.

În 1918 Germania pierde primul război mondial și ca justificare spune că a fost sabotată din interior, că a fost ‘’trădată și înjunghiată pe la spate de către liberali, evrei și comuniști’’.

În urma primului război mondial harta Europei se schimbă din nou. Apar multe state (printre care și România Mare), ridicate pe ruinele vechilor imperii (țarist – prăbușit încă din octombrie 1917, austro-ungar și otoman, destrămate în 1918). Aceste întâmplări îi expun din nou pe evrei, deoarece evreii devin o minoritate foarte vizibilă și o țintă ușoară în noile state mici formate. În toată perioada interbelică apar represiuni anti-evreiești în toate aceste state noi și fragile (lipsite de orice tradiție democratică) care încearcă să se consolideze.

29 Octombrie 1929 – are loc marele crah financiar în Statele Unite ale Americii. Începe marea criză economică mondială, care va dura până în 1933. În acest interval Statele Unite nu numai că nu mai pot ajuta Germania cu împrumuturi, dar chiar îi solicită acesteia rambursarea imediată a împrumuturilor acordate până în acel moment. Banca Centrală Germană (Reichsbank) începe să tipărească, fără acoperire, bani și astfel, în scurt timp, inflația atinge cote uriașe, amețitoare. Societatea germană ajunge într-o situație disperată: inflație, falimente, șomaj.

Pe fondul instabilității economice și a tensiunilor sociale opinia publică se radicalizează și Europa se prăbușește în fascism și bolșevism, ambele fiind terenuri fertile pentru antisemitism. Antisemitismul anilor 1930 este religios, politic și economic. Regimuri extremiste preiau puterea în Albania, Bulgaria, România și Spania. Fascismul ajunge la putere în Italia, iar în Germania ajung la putere naziștii.

În accepțiunea naziștilor “hidra iudeo-masonică” (terminologia le aparține) a creat și comunismul și capitalismul. Evreii sunt vinovați pentru instabilitatea mondială. Sunt reluate vechile teme conspiraționiste, dar mai ales ideea că evreii nu sunt oameni, ci o rasă inferioară anti-umană, rea și distructivă, o încarnare a Diavolului, deci o specie cu puteri supranaturale, care conspiră să distrugă construcțiile ariene.

Alte câteva repere cronologie:

1933 : evreii sunt marginalizați (legislație antisemită), ghetoizați sau forțați să plece din Germania.

1935, Nurnberg : evreilor li se ia cetățenia germană.

1938 : are loc Kristallnacht.

1941 : Germania nazistă cucerise toată Europa, mai puțin Rusia și Anglia. Începe genocidul evreiesc, Shoah, Holocaustul.

…

Acesta este, în linii foarte generale, istoria care a dus la Holocaust. Statul român și românii din epocă au contribuit în mod indiscutabil la genocid (cum au contribuit și celelalte popoare europene, de la unguri la italieni). Studierea Holocaustului este necesară, mai ales acum când istoria, adevărul faptelor și argumentele logice au ajuns să fie înlocuite de “post-adevăr”.

Cât despre conspirații, trebuie să ținem cont că ele sunt simple, pe înțelesul oricărei tărtăcuțe, oricât de slab mobilată, pe când istoria este complexă și grea. Conspirațiile se instalează imediat în mintea oamenilor cărora le lipsește educația, dar cărora nu le lipsesc resentimentele și nevoia urgentă de a găsi vinovații pentru eșecurile personale și succesul altora.

In secolul XXI antisemitismul nu doar că nu a murit, dar e de ajuns o discuție cu un cetățean mediu statistic pentru a vedea că, în continuare, conspirațiile preferate ale românilor (și nu numai) sunt cele cu evreii care conduc lumea, trag sforile din umbră, fiindcă ne vor răul tuturor celor non-evrei. De aceea e cu atât mai necesar să învățăm carte, să învățăm istoria, ca să nu repetăm greșelile, să știm să ne ferim de baliverne, de aurisme și șoșocisme și alți doctori falși din online, care prescriu rețete otrăvitoare.

Și poate generațiile următoare de elevi români, înarmați cu un orizont de cunoaștere ceva mai vast, vor reuși în sfârșit să ne scape de permanenta amenințare a naționalismului scelerat, care nu trebuie confundat cu patriotismul cel bun. Orice popor din lumea asta are sentimente de afecțiune față de patria sa – acesta este patriotismul; naționalismul scelerat însă duce la izolaționism, la ură față de celălalt. Iar cel mai “celălalt”, vinovatul de serviciu pentru toate relele umanității, a fost și va fi evreul. De aceea antisemitismul este o problemă care ne privește pe toți, nu doar pe liceeni, pentru că fie rămânem oameni, fie ne întoarcem la lagărele secolului XX – aceasta este miza reală. Restul este, ca să folosim o formulă shakesperiană, mult zgomot pentru nimic.