Liceul ca o grădiniță

 

Colegii de liceu au sărbătorit recent douăzeci de ani de la terminarea clasei a XII-a. N-am ajuns la întâlnirea de la Colegiul Cantacuzino, fiindcă trăiesc în altă țară și am preferat să rămân în secolul XXI, mileniul III.

 

Dar am văzut imagini, foto și video, din colegiul Mihai Cantacuzino, colegiu dealtfel prestigios. Prima dată am râs. Apoi mi-a venit să plâng gândindu-mă la ce se vede. Și ce se vede: pereții și mobilierul arată ca într-o grădiniță din Occident. Provine dintr-o donație de la vreo grădiniță din Anglia, Franța sau Germania?, e o simplă prostie?, mimetismul nostru tradițional și-a dat iar mâna cu imunitatea la ridicol? — deocamdată nu știm răspunsul.

 

Văzând pozele am început să reflectez la infantilizarea intenționată a adolescenților…

 

 

Perioada liceului coincide cu vârsta care chintesențiază ființa umană ca entitate biologică. Între 14 și 18 ani avem maximul de energie/vitalitate celulară și sistemică. Atunci experimentăm prima dată pe cont propriu realitatea, fără mari îngrădiri din partea părinților (dar având sprijinul lor afectiv și material, adică având spatele asigurat), realizăm conceptual esențele existenței, ne formăm sexual și avem primii fiori ai iubirii carnale pe fundal inocent (variate grade); e vârsta cea mai tumultuoasă, primele prietenii, primele excursii pe cont propriu, primele petreceri etc — vârsta „primelor”. Nu există responsabilități majore, inexorabile, se poate greși fără consecințe extreme de cele mai multe dăți. Ultima parte a copilăriei este o perioadă zbuciumată, deci și vulnerabilă, ce va avea un impact major în formarea ulterioară a adultului.

 

În lumea largă bate puternic vântul de extremă stângă, woke, (am mai scris despre asta, citeste aici) și în prezent asistăm la un atac fără precedent asupra copiilor și instituțiilor implicate în formarea lor (grădinițe, școli), cu scopul de a distorsiona filosofia de viață (de acest lucru va depinde ulterior venitul fiecăruia și nu de situația economică a țării!) și deraia dezvoltarea, de a-i transforma în oi blajine, gata să facă turmă, să urmeze directivele corporatiste sau de partid și de stat, să fie ușor de manipulat. Curcubeul nu mai e simbolul inocenței și al copilariei, slăbiciunea este încurajată și prezentată ca fiind o virtute morală și o trăsătură de caracter obligatorie, iar anormalitatea este numită ”pride” (mândrie). În plus, la noi, școlile au început să arate precum grădinițele, profesorii sunt slabi plătiți, iar cercetarea e subfinanțată (bugetul alocat pentru cercetare este tot sub 0.2% din PIB!).

 

Pe pereții multicolori ai claselor Colegiului Cantacuzino găsim citate care le induc tinerilor ideea că traiesc cele mai bune vremuri, cele mai libere, adică mesajul: nu te stresa prea mult, totul va fi ușor. Nimic mai fals! Propagandă, multe aparențe, pereți și mobilier multicolor (vopsea peste efectivul gri al vieții de zi cu zi), pretutindeni păreri de autovalidare a „corectitudinii politice” woke și cuțite ascunse în mâneci, sub banderola progresismului. Ca și în urma cu 20 de ani, de pe porțile acestui colegiu vor ieși la vremea maturității oameni total nepregătiți pentru viața adevărată și pentru furtunile care vor urma. Și fiindcă ținem morțiș să mergem din rău în mai rău, acum vom avea și generații de adolescenți-bebeluși, chiuind și râzând la ieșirea din liceu ca și cum ar ieși de la grădiniță. Niște bebeluși enormi fără repere, fulgi de zăpadă, ușor de manevrat, și de politic, și de ideologiile la modă, care nu cunosc (încă) cât de puternică este concurența în lumea mare, ce resurse au alții la dispoziție (un avantaj aproape insurmontabil) și cât de mare este decalajul între România și alte țări.

 

 

Atât profesorilor, cât mai ales tinerilor li se promit multe, dar li se livrează puține și acelea nu în favoarea lor. ”România educată” a președintelui Iohannis este un mare fâs; pe tura lui au intrat drogurile în țară, inundând inevitabil și liceele. Educația nu era nici acum douăzeci de ani o prioritate. Nu e nici acum. Nu va fi nici în viitorul apropiat. De ce? Pentru că politicienii nu au nevoie de școli bune, de pe băncile cărora să iasă oameni bine educați, maturi și capabili de gandire critică și rațională.

 

Interesul personal al politicienilor primează în fața destinului națiunii și astfel decalajul de civilizație dintre noi și alții tot crește (nu scade, asa cum, în momente de rătăcire consumeristă ni se pare; investițiile în cercetare și dezvoltare și nu consumul sunt forțele care împing o societate înainte). Suntem mai departe de restul lumii și vom rămâne și mai în urmă, mult mai în urmă.

 

 

Profesorii au fost în grevă, foarte bine. Dar tare mă tem că a fost vorba despre o tresărire a foamei și nu una a conștiinței. Era și mai bine să intre în grevă nu doar pentru drepturi materiale, ci și pentru halul în care arată școala românească și pe dinafară, și pe dinăuntru, și nu mă refer doar la acest mobilier comic și pereții multicolori. Mă refer la programă, la ce se învață, la cum am rămas în urmă cu zeci de ani și continuăm să rămânem. Sistemul de educație din România nu reușește deloc să pregătească tinerii pentru cerințele unei societăți și economii moderne de secolul XXI.  Azi alții construiesc roboți, studiază inteligența artificială, genetică și, la propriu, se pregătesc să facă rachete, au cunoștințe economice și acces la resurse financiare uriașe, iar noi îi dăm înainte cu voievozii medievali și creștem generații de snowflakes în licee care arată precum grădinițe. Vai de capul nostru!

 

”Avem si noi elevi străluciți, geniali, olimpici!” veți spune. Da, așa este. Există câțiva în fiecare școală, în fiecare oraș, cu siguranță și la Mihail Cantacuzino, cu toată scăderea demografică pe care Sinaia a înregistrat-o în ultimele două decade.

— Dar care este visul acestor elevi excepționali?

Raspuns: Să plece din țară.

 

— Dacă ar rămâne în Romania ar avea ei acces la resurse pentru a-și dezvolta și pune în practică genialitatea sau talentul?

Răspuns: Nu.

 

— Vor ajunge ei să conducă orașul natal sau țara?

Răspuns: Nu. Niciodată.

 

România va continua să piardă cele mai bune și mai strălucite minți în favoarea altor națiuni care oferă nu doar salarii mai bune, ci și un comportament mult mai decent și mai respectuos față de angajați, clienți sau în relația cu autoritățile — și o educație mult mai bună pentru viitorii lor copii.

 

 

Ce se va întâmpla cu cei care nu vor reuși să plece din Romania, fie pentru că nu vorbesc limbi străine, fie pentru că au ales o meserie care-i obligă să rămână în țară (polițist, avocat, cadru didactic etc) sau pentru că pur și simplu nu sunt capabili să facă față (fulgii de zapadă, snowflakeșii, care se asteaptă ca viața să-i trateze în continuare ca pe niște bebeluși — vor avea o mare surpriză!) ? În căutarea sensului, într-o lume nebună în care valorile fundamentale sunt răsturnate de impostorii ajunși în funcții înalte, pe fondul neajunsurilor și multiplelor probleme cotidiene, aceștia vor cădea pradă resemnării sau chiar depresiei și anxietății severe.

 

Dar cu ceilalti, cei care n-au nicio meserie de bază și care nu reușesc nici să plece din țară, fiindcă efectiv nu se pricep la nimic? Ce vor face aceștia? Cum se vor descurca? Simplu: vor face găști și plecăciuni pe lângă primari, pentru că atunci când n-ai o meserie reală și nici coloană de valori ești doar salcie pentru care nici nu contează cine e la conducere, ce partid, de stânga, de dreapta. Irelevant. Și iată cum cei slabi pregătiți ajung să fie și cei care conduc și iau decizii. Cauza acestei enormități? Am mai spus-o: numirile politice, un cancer metastatic al societății Românești. Acești trepăduși care gravitează în jurul primarilor ajung să fie numiți de către aceștia în diverse funcții de conducere (deși nimic din CV nu-i recomandă pentru acele posturi) și de aici nu poate urma decât dezastrul.

 

La Sinaia, clasa a XII-a se termină, se organizează o defilare de absolvire, urmată de o baie în bazinul din centrul parcului Ghica, plus o petrecere, cu râsete, glume, cu berea sus ridicată-n aer a triumf și iluzia că lumea mare abia li se deschide. Fără să știe, pentru marea majoritate a absolvenților de a XII-a, aceasta este și ultima zi cu liniște din viața lor… Școala nu i-a învățat să fie competenți, nu le-a oferit presiune, restricții, responsabilități, nu i-a învățat să facă sacrificii, ci doar să caute spații vesele, unde să se simtă în siguranță, cu mobilier multicolor și cu profesori carora li se insuflă de mult timp ideea (tâmpenia!) că între ei și elevi nu trebuie să existe granițe.

 

Nu romantizez trecutul. Nu spun că pe vremea mea totul era perfect și că acum nu e. Nu, nu era nici atunci! Dar măcar catedrele profesorilor și băncile elevilor nu arătau ca niște măsuțe pentru preșcolari sau persoane cu dizabilități. În urmă cu 20 de ani, când am făcut eu școala, o catedră era chiar asta: o catedră. Impunea respect, o anumită distanță, o normalitate. Pe vremuri școala era mai respectată. Astăzi este tratată ca ultimul gunoi de o clasă politică interesată doar să-și păstreze funcțiile, de societate și adeseori de elevii înșiși. Astăzi profesorii sunt batjocoriți și folosiți pe post de supraveghetori pentru elevi răzgâiați și intenționat infantilizați.

Punctual, la Sinaia, Colegiul Cantacuzino produce an de an viitori emigranți și alții, adică oi placide, pe care (di)bacii orașului le vor mâna de colo până dincolo. O parte din ei, cei mai slabi, vor ajunge în anii care vor urma în gașca administrației orașului. La Sinaia inteligența nu mai e la modă. De demnitate nu mai auzi decât dacă privești vreun film de epocă. La Sinaia e cool să faci bani, să fii prost și slugarnic sau să faci parte din comunitatea LGBTQ. ”Virtuțile” acceptate sunt aroganța, mediocritatea, slugărnicia și parșivenia, tablou bacovian al degradării comunității sinăiene, din spatele căruia putem ghici o privire sticloasă și un rânjet satisfăcut.