Ignoranță, fudulie, conspirații, patriotism prost înțeles, un cocktail otrăvitor e gata să ducă România chiar și mai jos decât este astăzi. Pe scurt, AUR și SOS.

I. Răul și binele

Răul este ușor de înfăptuit și la îndemâna oricui. Binele însă se produce greu, necesită timp, gândire, muncă, efort, dedicare si nu oricine este în stare să-l producă. Și nici atunci când este realizat binele nu este definitiv. Binele este fragil si trebuie protejat. De pildă, dacă astăzi avem, fie și teoretic, libertate, democrație, dacă suntem parte din Uniunea Europeană și din NATO, asta nu înseamnă că mâine vom fi tot aici. Nu. E posibilă oricând o întoarcere în cel mai întunecat ev mediu, ba chiar și în comuna primitivă.

Deocamdată însă România este pe cel mai înalt pisc al existenței sale. Mâine însă… depinde numai de noi. Istoria nu e un drum care doar urcă. Istoria e reversibilă, funcționează mai degrabă ca o pendulă. Dacă am ajuns într-o direcție e foarte probabil ca în câteva generații să fim exact în direcția opusă. Iar dacă nu suntem educați (și nu prea suntem), primitivismul ne așteaptă mereu după colț. Democrația e insuportabilă, libertatea e grea. Așa este. Dar care e alternativa?

Să lăsăm un pic ideile generale și să ne întoarcem acasă, la Sinaia. Ce vedem? Vedem că a încolțit și aici un grupuleț aurifer, un grup de simpatizanți și militanți AUR. Și grupulețul aurifer sinăian adulmecă momentul de glorie. Simte că i-a venit timpul, mai mult – că viitorul îi aparține. AUR e pe val. Dar de ce e AUR pe val?

Acesta este un fenomen care poate fi explicat și trebuie explicat. Valul aurifero-șoșocian are legătură cu istoria recentă și cu istoria imaginarului (ansamblul reprezentărilor ce depășesc limita impusă de constatările experienței și de înlănțuirile deductive permise de acestea). Temele centrale ale acestor tipuri de partide sunt fix temele ceaușismului târziu: auriferii rumegă teme legionare și național-comuniste. Extrema dreaptă și extrema stângă se întâlnesc și se întâlnesc fix în tipul de propagandă ceaușistă: România e buricul galaxiei, românii au inventat tot, chiar și mersul pe jos, dar lumea e rea și toți au avut ceva cu noi. Nu ne-au lăsat să fim marea putere care eram meniți a fi, dată fiind inteligența noastră deosebită, onestitatea, hărnicia bravului și eroicului nostru popor. Asta se cheamă protocronism.

Temele auriferilor țin de o atitudine revanșardă. E un discurs al urii, care e la îndemâna oricui și care poate penetra facil orice ureche. Și nu în ultimul rând, discursul lor e altoit cu gargară conspiraționistă. Ce fac bine AUR și SOS: folosesc revoluția tehnologică în favoarea lor. Mediile sociale nu sunt reputate că ar abunda într-o trecere rapidă a cunoașterii de la om la om, ci exact invers: prostiile prind repede și se viralizează. Iar auriferii și șoșocistii au un public gata format, avid să înghită orice gogomănie. Și uite așa, AUR și SOS stăpânesc Tik Tok-ul, acolo unde domneau și frații Tate (alți ”profesori” din online) și unde partidele tradiționale (care sunt absolut catastrofale, oricum) aproape că nu există.

Auriferii și șoșociștii tot rumegă tema istoriei, însă istoria, după cum am arătat și în articolul trecut, este grea. Dar când devine o poveste, mai exact povestea pe care vrei să o auzi, ajunge să fie ușoară. Și tocmai aici lucrează aceste două partide: spun baliverne despre unirea cu Basarabia, pierderea Transilvaniei (că vor maghiarii să ne fure), glorioasa istorie a Daciei (civilizația care n-a ajuns nici până la scris, dar totuși a făurit absolut tot ce există pe lume) și, peste toate, euroscepticismul (Europa e de vină!). Mai adaugi în ostropelul ăsta un strop de conspirații cu vaccinul covid19 și câteva picături de ortodoxie și aia e. Poftă mare!

II. Să luăm aceste teme pe rând: Basarabia, Transilvania, Dacia, euroscepticismul. 

Basarabia. Adevărul istoric e că valahii (muntenii din Țara Românească) s-au luptat cu moldovenii sute de ani. Nici vorbă de unire. Unirea Valahiei cu Moldova a venit târziu, la 1859. Dar povestea pe care poporul român și-a spus-o despre sine ține de istoria imaginarului. Conducătorii noului stat unitar român au fost nevoiți după 1918 să reinventeze un trecut în care dorința cea mai mare a oamenilor de pe teritoriul carpato-danubiano-pontic a fost unirea. Unirea era visul de aur a generații întregi. Marii noștri eroi, marii noștri voievozi au devenit retroactiv români, de la Mihai Viteazul la Ștefan cel Mare. După cum știm, aceștia au fost în evul mediu conducători militari remarcabili, curajoși, iar Ștefan cel Mare chiar și-a organizat admirabil țara. Atât că țara sa era Moldova, iar Mihai Viteazul habar n-avea că românii există sau că vor exista cândva. România avea să apară mult mai târziu. Mai multe detalii despre toate astea, găsiți desigur în cărțile istoricului Lucian Boia, nu insist.

Revenind la Moldova, chiar și acea primă unire, cea de la 1859, n-a fost împlinirea visului de aur a generații întregi de moldoveni. Dimpotrivă. Au fost opozanți, s-au zbătut boierii moldoveni să nu-și piardă privilegiile, capitala, funcțiile. România Mică s-a făcut pe sacrificiul generos al Moldovei. Țara Românească a triumfat. Capitala s-a mutat la București, iar Iașiul avea să rămână cu renumele tot mai palid de capitală culturală. N-a fost o bucurie unanimă. Unirea de la 24 ianuarie 1859, când a fost ales domnitor Alexandru Ioan Cuza, a fost într-adevăr un moment istoric real și glorios, un pas către împlinirea națională de mai târziu. Dar acest drum istoric nu e nicidecum ca în capul de peluză al auriferilor. Cândva mai prosperă decât Țara Românească, Moldova rămâne în urmă. Chiar și înapoierea la nivel de infrastructură de astăzi a Moldoveni nu e doar produsul comunismului și post-comunismului de furt, ci a început chiar atunci, după 1859. Bucureștiul a câștigat, Iașiul a pierdut.

Dragostea dintre valahi și moldavi a rezistat timpului si asta e cel mai important. Dar Basarabia nu e România, nimic nu e batut in cuie pentru totdeauna, doar pentru că a fost cândva așa. Nici Kosovo nu e Serbia. E ceea ce vor kosovarii de acum să fie, nu ce a fost acum zeci sau sute de ani. Așa funcționează istoria.

Pierderea Basarabiei pe fondul celui de-al doilea război mondial e o poveste în sine. Cultural, Basarabia a aparținut fondului pe care îl putem numi astăzi românesc. Dar istoric, în perioada modernă (după 1800) a stat mult mai mult sub sfera de influența rusească (ba a fost chiar parte din Imperiul Țarist și, mai târziu, Uniunea Sovietică). Așadar, există o afinitate istorică între Basarabia și România, dar în același timp între Republica Moldova și România nu prea. Depinde strict de voința Republicii Moldova. E foarte puțin probabil să se realizeze vreo unire între Republica Moldova și România, însă se fac pași importanți pentru ca Republica Moldova să intre în NATO și în Uniunea Europeană. Asta ar fi unirea adevărată. Dar această poveste nu prinde la fel de bine la public, pentru că nu e povestea pe care au auzit-o oamenii de mici.

Transilvania. Conflictul româno-maghiar există, e vechi, nu e o fabulație. Oricând, oricine în istorie are necazuri, probleme, neînțelegeri, cele mai mari șanse sunt ca aceste neînțelegeri să le aibă cu vecinii și nu cu alții de la mii de kilometri depărtare. Cu cine să se certe și românii, dacă nu cu ungurii? Miza e Ardealul. Al cui e Ardealul? Decizia asta ar trebui să fie strict a locuitorilor din Ardeal. Iar ei pot decide să fie cu românii, cu maghiarii, independenți, cum vor ei.

Transilvania a ales în 1918 România și de atunci a rămas consecventă acestei alegeri. E adevărat că Ungaria Mare s-a destrămat, că Ungaria a pierdut teritorii, pe care nu le-a dat de bună voie, dar adevărata unire se face prin aderarea la același tip de cultură, prin drumuri comune, idealuri comune, scopuri comune.

Ungaria a fost, în istorie, un teritoriu mai aproape de civilizația occidentală. Cumva, linia de demarcație dintre civilizația occidentală și restul Europei a rămas unde era și acum două sute de ani: la Budapesta. Dar putem învăța ceva de la unguri: dacă în istorie a fost mai mereu deasupra României economic, astăzi nu se mai întâmplă asta. Istoria spuneam este reversibilă. Și ungurii sunt blocați într-un discurs revanșard. Discursul revanșard, fals patriotic, excesiv naționalist funcționează ca o perdea de fum care ascunde incompetența în a realiza politici publice eficiente.

De-a lungul istoriei Transilvania a fost sub diferite administrații, fie austriacă, fie austro-maghiară (după 1867), fie românească. În viitor poate va fi autonomă sau va alege orice altă cale. Orice e posibil în istorie. Dar în mod obiectiv, pericolul ca ungurii să vină să ne ia nouă acum Ardealul tinde către zero. Cea mai mare parte a populației din Transilvania e românească – 5 milioane de români. Nu ne vor lua ungurii Ardealul. Sunt de trei ori și ceva mai mulți români decât maghiari în Transilvania. Asta contează! Transilvania e românească, iar cine încearcă acum să facă din asta o temă reală de discuție nu face decât să abată atenția de la faptul că nu e în stare de altceva pentru cei care trăiesc aici, acum, nu acum două sute de ani sau în imaginar.

Strămoșii bineînțeles că trebuie recunoscuți drept ceea ce au fost. Când vine vorba de Marea Unire, se cuvine o reverență față de Regina Maria, care a făcut în diplomație cât armata românească pe frontul de luptă din primul război mondial. ”Treceți batalioane române, Carpații” e un cântec patriotic. Au murit sute de mii de oameni pentru ca România Mare să existe. Dar jertfa lor nu trebuie slujită prin vrăjeală patriotică de două parale, nu prin parade de vorbe mari, ci prin fapte. Prin fapte care înseamnă politici publice eficiente, de nivelul secolului XXI. România are în atât de multe domenii indicatori de țară africană subsahariană încât… Și nu din cauza ungurilor.

Era firesc după 1918 ca ungurii și românii să continue să se dueleze, de data aceasta, din fericire, doar în imaginar. Se bat pe aceeași poveste. Ungaria n-a acceptat de fapt niciodată Tratatul de la Trianon.

Dar haideți să ne imaginăm pentru o clipă că Ungaria chiar ar lua Transilvania. Un exercițiu banal de logică și istorie contrafactuală ne arată că Ungaria ar ajunge să aibă o populație în care etnicii români ar reprezinta mai mult de o treime. Un astfel de stat nu poate fi nici național, nici unitar. Ungaria și-ar crea singură o problemă atât de greu de gestionat încât asta n-ar putea duce decât la o implozie. N-are niciun sens pentru statul maghiar să aibă câteva milioane de etnici români drept cetățeni. Dar poveștile continuă…

Ținutul Secuiesc, situat geografic în centrul României, va rămâne și el un subiect fierbinte, o sursă de tensiune, dar aceasta este întreținută fix de oameni care n-au altceva de oferit decât vorbe mari despre cât de mult iubesc ei țărișoara lor.

Dacia. Auriferii și șoșociștii sunt și dacopați. Dacia a fost miezul universului. Așa, în imaginar. În realitate dacii n-au fost un popor nici mai bun, nici mai rău decât media din epocă. Dacii nu aveau alfabet, nu știau nici să scrie, nici să citească. Dacia era o margine de civilizație a cărei mare realizare a fost faptul că a fost cucerită de romani (din păcate au fost cuceriți târziu!). Doar incultura istorică te poate face să crezi că Burebista și Decebal erau cei mai mari și mai tari conducători din lume și că dacii au inventat limba latină și multe altele.

Euroscepticismul

Cea mai mare prostie auriferă și șoșocistă este euroscepticismul. Urmașii dacilor, daco-romanilor, moldovenilor, vlahilor, ardelenilor etc. etc. etc. sunt astăzi în Uniunea Europeană, cea mai decentă haină pe care au îmbrăcat-o vreodată în istorie. O construcție care a reușit să facă Europa o lume prosperă și fără războaie. Și proștii noștri latră că nu e bine, că să ieșim de aici. Ca să mergem unde? Fără Europa, România ar deveni doar o gubernie fără importanță de la marginea lumii. Faptul că suntem în NATO și UE e cea mai mare realizare istorică a românilor și un noroc formidabil. Fără el, eram sub Belarus. Anii 1990-2000, dramatici așa cum au fost, ne-au adus totuși nesperata șansă a căderii Rusiei, o fereastră de oportunitate scurtă pe care am reușit să ne strecurăm în Europa, la clasa a doua, pe ultimul loc, cu bulgarii. Dar suntem acolo! Sârbii, săracii, nu sunt. Iar poveștile aurifere că UE ne pune bețe în roade ca să ne ia resursele și să ne oblige să nu mai mâncăm jumări ci gândaci prăjiți țin deja de un delir al imaginarului.

Cât despre oameni, despre români, ei au plecat cu milioanele din România, nu din cauza ungurilor, nu din cauza extratereștrilor, ci pentru cum a fost condusă țara, în special de către români. Că există interese supranaționale sau ale altor state pe teritoriu românesc – bineînțeles că există. Dar alternativa nu este, nu poate fi AUR.

AUR și SOS reprezintă regresul, drumul înapoi. Nu suntem sclavii europenilor, dar avem un real talent din a ne face singuri proștii proștilor și ai hoților.

Lăsați de capul nostru am ajunge mai rău decât era Republica Socialistă România sub Ceaușescu. Ăsta e adevărul istoric. S-a văzut asta în zorii anilor ’90: falimentul industriei, șomaje, mineriade, escrocherii (Caritas, Bancorex)… Un RoExit ar fi cea mai mare catastrofă din câte i s-ar putea întâmpla României. Delirul cu naționalizarea companiilor, preluarea băncilor etc. etc. și cât de mari și tari am ajunge noi fară UE, sunt povești de adormit copiii inculți. Economic, în câțiva ani, România s-ar venezueliza. Și tot hoții ar face legea. Ar fura pe rupte, doar că într-un peisaj mai apropiat de comuna primitivă. Ar ajunge bravii români să mănânce din tomberoane. Am fi mai rău decât Coreea de Nord.

III. Concluzii.

Creșterea în popularitate a partidului AUR și SOS vine pe fondul educației precare, dar și pe fondul abuzurilor făcute de toate partidele politice de după 1990. AUR și SOS s-au născut din dezgustul (firesc) față de partidele politice tradiționale. Discursul lor e un discurs al urii față de o democrație disfuncțională care prinde pentru ca nu mai avem educație – nici financiară, nici într-o direcție care ar putea să genereze conștiință (literatură, filosofie, artă, istorie universală). Nu avem nici educație legală, nici educație medicală. Suntem slabi și dezorientați. Corpul social românesc e în derivă. Iar când haosul domină, cineva care promite lege și ordine atrage. Doar că în acest caz acel cineva e un șarlatan. Calea corectă, mult mai grea, e să ne educăm, să ne întărim statul, să alegem oameni cinstiți în funcții, să promovăm competența și să ne spălăm de păduchii din frunte.